Bebelușul, un viitor bun școlar

Pe vremea când mă pregăteam să devin mămică, citisem într-un articol despre bebeluși că încă din primele luni de viață ne putem învăța copiii să fie iubitori de carte, să devină viitori buni școlari, obișnuindu-i, de bebeluși, cu CARTEA. Pe vremea când prea-tânărul nostru adolescent era bebeluș în România, nu prea aveam parte de diversitate în ce privește cărțile pentru bebeluși. Știți și voi: acelea din pânză colorată, cu fel și fel de materiale (așa numitele cărți tactile – având rolul să îl învețe pe bebeluș să simtă diferența dintre moale și aspru, catifelat și blănos, blăniță și pene, pene și solzi, dintre creț și neted, etc.), sau cele mici din carton cu fel și fel de forme și imagini: formele geometrice, fructele și legumele, animalele domestice, animalele sălbatice, odăița mea, sala de clasă etc. Asa că noi am recurs, la început (după bugetul de atunci, de tineri profesori), la reviste din care – desigur – decupam toate imaginile cu căluți, pisicuțe, cățeluși, rățuște, jucării etc., încât să-i confecționăm propria lui cărticică. Mai târziu, când a ânvățat că „nu rupem cărțile”, am trecut la cărticelele cu povestiri și cu imagini pentru copii (mai mari).

Îmi amintesc că i-am pus preadolescentului  nostru  pentru prima oară în mână o revistă pe când avea vreo 5 luni. În jurnalul lui chiar notasem cu detalii reacția lui. Greu i-am mai putut-o lua din mânuțe. Și de atunci, zilnic făceam ”exerciții de citire” cu câte o revistă, apoi cu câte o cărticică de copii. Desigur, multe pagini au fost „mâncate”, smulse, sfârtecate, însă la vremea când și-a început drumul școlii, citiul a devenit una din pasiunile lui. Nu de puține ori, astăzi, îl surprindem întins pe burtă pe covorul verde din camera-birou-bibliotecă cu vreo carte (în genere de istorie sau un atlas), vizibil pierdut în lectura lui. Iar dacă mergem împreună la cumpărături, în vreun supermarket, el se retrage – încă! – la raionul cu cărți. Chiar își tot face planuri cu prietenul lui să scrie o carte despre lumea fantastică (pasiunea lui), însă întâmpină o problemă: SCRISUL. Faptul că îi place să citească, și citește cursiv și fără probleme de pronunție în două limbi (olandeză, pe care o preferă, și română), nu înseamnă că îi și place să scrie. Să scrie detalii, așa cum se cere când scrii o carte. Ca orice băiat, cred, este foarte schematic. În câteva cuvinte, sau câteva rânuri foarte scurte, își schițează ideile. Ce e drept, încep să-mi fac mea culpa, că nu i-am pus de timpuriu și creionul în mână. Dar nu citisem despre asta! Și, oricum, consideram, la acea vreme, că un creion este totuși o „jucărie” prea periculoasă pentru un bebeluș. Atunci nu auzisem despre creioanele din ceară, indicate celor mici-mici. Și nici nu am avut. Vedeți voi, bebelușii de azi – în anumite privințe – sunt mai binecuvântați! Și în ce privește „cititul”, și în ce privește „scrisul”!

Într-o vacanță, pe când puștiul nostru avea vreo 4 anișori și ceva, ne-am dus în vizită la o vecină, care avea un băiețel de vreo 2-3 anișori. Când am intrat în casa vecinei, era liniște (semn că puștiul vecinei era cuminte foc!), iar băiețelul era pironit cu ochii în televizor, nemișcând, nerespirând. Nici nu ne sesizase. Am salutat-o pe vecină și am exclamat: „Vai, dragă, dar ce liniște e aici la tine!” în timp ce arătam cu privirea spre fiul-său.  „Da, e foarte cuminte. Îl pot lasa ore întregi la televizor și nici nu mișcă.” îmi replică mămica-vecină. Ne așezăm pe canapea, arunc o privire prin jur, și nu mă abțin să întreb: „Dar, tu n-ai vreo carte de copii pe aici, să îi dai și altceva să facă?” Răspunsul mămicii m-a luat prin surprindere: „Dar la ce îi trebuie cărți, că e mic, nu știe să citească!”

Mămicilor, să nu ne subestimăm bebelușii! Cei mai mulți dintre ei vor deveni, ceea ce noi îi creștem! Și ei vor crește ceea ce noi îi învățăm!

Reclame